Amprenta Ecologica


Amprenta Ecologica

Influenţa producţiei şi consumului de hrană asupra echilibrului planetar

Motto: “Gandeste global, actioneaza local!”

Între modul de hrănire al oamenilor şi mediul înconjurător există o relaţie de interdependenţă din ce în ce mai pronunţată. De la începuturile istoriei speciei umane, caracteristicile climatice locale au determinat modelele noastre nutriţionale. Pe de altă parte, în ritm din ce în ce mai accelerat şi mai vizibil în epoca modernă, modul de producere a hranei influenţează ecosistemele locale, dar şi echilibrul planetar.

Conceptul de „amprentă ecologică” (Ecological Footprint) apare prima dată într-un articol de specialitate publicat de profesorul William Rees de la University of British Columbia, din Vancouver, Canada[1]. În 1996, Rees, alături de studentul său, Mathis Wackernagel, publică lucrarea “Our Ecological Footprint: Reducing Human Impact on the Earth”[2], unde compară cerinţele naturale ale oamenilor cu capacitatea biosferei de a produce resurse regenerabile. Este vorba despre o unitate de măsură standardizată, care se referă la suprafaţa de teren exploatabil precum şi la suprafaţa maritimă necesară pentru a produce resursele pe care societatea umană le consumă la un moment dat şi pentru a absorbi deşeurile rezultate, utilizând tehnologia disponibilă.

Amprenta ecologică se poate referi atât la consumul global, cât şi la impactul pe care comunităţi locale sau chiar indivizi le au asupra ecosistemulor locale sau asupra biosferei în general. Acest impact este exprimat în termeni precum: amprenta de carbon, amprenta tipului de hrană, amprenta locuinţei, amprenta bunurilor şi serviciilor. Rezultatul final al unei cercetări pe tema amprentei ecologice exprimă de obicei numărul de planete Pământ necesare pentru a susţine populaţia la nivelul de consum rezultat din datele acestui studiu. Oricine poate intra online pentru a face un test care să ofere date despre impactul pe care modul său de viaţă îl are asupra planetei, accesând http://myfootprint.org/en/visitor_information/.

În 2007 s-a calculat că amprenta ecologică a omenirii era de 1,5 planete Pământ. Cu alte cuvinte, consumul total al populaţiei este de 1,5 ori mai mare decât capacitatea planetei de a regenera resursele necesare acestui consum[3]. Pământul dispune de aproximativ 1,8 Gha (hectare globale) biocapacitate de persoană, în timp ce noi utilizăm, în medie, 2,6 Gha[4]. Este vorba însă despre consumul general. Dacă toţi locuitorii planetei ar trăi după modelele americane, de pildă, se consideră că amprenta ecologică ar fi de 9,57 Gha. În alţi termeni, dacă toată lumea ar trăi ca americanul de rând, am avea nevoie de 5 planete Pământ.

Amprenta tipului de hrană” (Food Footprint) este o componentă a amprentei ecologice care se referă la impactul pe care îl are asupra biosferei producţia hranei. Este o unitate de măsură exprimabilă în termeni de suprafaţă de pământ (şi maritimă) necesară susţinerii ratei de consum a resurselor care este necesară pentru producerea hranei umanităţii.

Amprenta tipului de hrană estimează şi măsoară[5]:

1). Suprafaţa de teren utilizată pentru producerea hranei. Terenul folosit pentru cultivarea plantelor de cultură, dar şi păşunile şi alte culturi utilizat pentru a hrăni animalele (amprenta terenului).

2). Suprafaţa de pământ necesară pentru a absorbi emisiile de dioxid de carbon eliberate atunci când sunt utilizaţi combustibili fosili. Se referă la suprafaţa împădurită care ar fi necesară pentru a absorbi dioxidul de carbon emis pe parcursul consumului de energie (amprenta energetică).

3). Suprafaţa maritimă necesară pescuitului.

Este semnificativ faptul că 80% din suprafaţa totală de teren disponibilă este folosită pentru agricultură. Pe de altă parte, amprenta ecologică în cazul producerii a 1 kilogram de carne de vită este comparabil cu amprenta ecologică generată de utilizarea unui computer timp de 45 de zile!

Suntem prea mulţi? Este o întrebare foarte disputată. Încă din secolul al XVII-lea, microbiologul olandez Anton van Leeuwenhook (1673-1723) aprecia că Pământul poate susţine maxim 13,4 miliarde de locuitori. În aceeaşi epocă, un alt om de ştiinţă, Gregory King, vorbea despre o marjă mai largă, între 6 şi 12 miliarde. La mijlocul secolului al XIX-lea, chimistul german Justus von Liebig (1803-1873) formula Legea Minimului care îi poartă numele şi care se referă la constrângerile asupra umanităţii pe care le determină acele resurse naturale care se diminuează cel mai mult. Pe baza acestei legi, cercetători moderni apreciază că planeta poate susţine de la 1 sau 2 miliarde de oameni, în condiţii de prosperitate, până la 33 de miliarde, în condiţiile unei raţionalizări drastice a hranei şi ale cultivării intensive a pământului. Ca o cifră medie, se vorbeşte despre pragul de 12 miliarde la resursele actuale[6].

Modul de producere a hranei de către om lansează câteva provocări majore mediului înconjurător, precum:

  • Viabilitatea ecosistemului planetar în condiţiile utilizării intensive de către om a resurselor naturale ale planetei
  • Impasul economic la nivel local
  • Devierea ciclului de viaţă al produselor
  • Afectarea ecosistemului (poluarea apei şi a atmosferei)
  • Manipularea deşeurilor.

Cum se poate răspunde în mod pozitv acestor provocări? O parte importantă a soluţiei e reprezentată de informare şi, mai ales, de educaţie. Alegerea consumatorilor ar trebui să se îndrepte mai ales către alimentele sănătoase, hrănitoare, care sunt produse cu metode ce respectă mediul înconjurător şi oferă mijloace de subzistenţă tuturor agenţilor implicaţi în ciclul de viaţă al produsului în mod echitabil (cu alte cuvinte, de pe urma comercializării acestor produse, pot trăi în mod decent atât producătorul cât şi lucrătorii, transportatorii sau vânzătorii etc.). Omenirea are nevoie cu siguranţă de o mutaţie decisivă în abordarea procesului de producere, comercializare şi consum ale hranei. Printre principiile de bază ale acestei schimbări vitale se pot aminti:

  • Micşorarea semnificativă a consumului de carne şi a produselor derivate din creşterea animalelor.
  • Preferinţa pentru produsele bio, pentru cele de sezon şi cele locale.
  • Achiziţionarea alimentelor produse şi comercializate în mod echitabil (de exemplu, cele care aparţin circuitului Fair Trade).

Pe de o parte, este o strategie de a proteja sănătatea consumatorilor. Se ştie că o treime din diferitele forme de cancer şi afecţiuni cardiologice este provocată de o alimentaţie deficitară, de slabă calitate. Educarea consumatorului trebuie să urmeze cele trei recomandări amintite mai sus, alături de altele precum micşorarea consumului de alimente prelucrate (care conţin mari cantităţi de zahăr, grăsmi sau sare), evitarea risipei care face ca adeseori o parte din mâncare să ajungă la gunoi. Pe de o parte, cum am spus, este vorba despre sănătatea noastră. Pe de altă parte, toate aceste măsuri pot contribui decisiv la protejarea mediului în care trăim.

O abordare ştiinţifică a acestor idei a avut ca rezultat apariţia unei ştiinţe interdisciplinare: „ecologia nutriţională” (Nutrition Ecology). Termenul a fost formulat în 1986 de către un grup de nutriţionişti de la Universitatea Giessen din Germania şi se referă la cercetarea tuturor componentelor reţelei alimentare şi evaluarea efectelor lor din patru puncte de vedere: sănătatea umană, mediul înconjurător, societatea şi economia[7]. Ecologia nutriţională promovează sustenabilitatea tipului de hrană a speciei umane. Din punct de vedere nutriţional, sustenabilitatea implică adoptarea unui stil de viaţă care prevede:

  • O distribuţie egală a resurselor de hrană, într-o lume în care 800 milioane de oameni suferă de malnutriţie (aspectul social).
  • Alegerea hranei în funcţie de calitate şi în cantitatea potrivită pentru a preveni boli degenerative determinate de o dietă deficitară (aspectul sănătăţii).
  • Un impact sustenabil asupra mediului (aspectul ecologic).

Trebuie să ne întrebăm, afirmă ecologia nutriţională, care este costul alimentelor, atât în termeni financiari, cât şi cu referire la consumul de resurse naturale. Creşterea animalelor, aşa cum este ea practicată astăzi în ritm intensiv, este total neeficientă, afirmă cercetătorii. S-a calculat că sunt necesare 15 kg de hrană furajeră pentru a obţine un kilogram de carne (incluzând şi pierderile cauzate de sacrificarea animalului). Analog, 16 kg de proteină vegetală sunt necesare pentru producerea a 1 kg de proteină animală. De asemenea, aceste ferme au şi un impact serios asupra mediului. Dincolo de emisiile de CO2, o problemă pe care o pune creşterea intensivă a animalelor o reprezintă consumul impresionant de apă folosită pentru:

  • Producerea furajelor necesare pentru satisfacerea nevoii de hrană a animalelor şi pentru creşterea masei de carne.
  • Adăparea animalelor.
  • Curăţarea adăposturilor, a locurilor unde se recoltează laptele etc.

În Pădurea Amazoniană, 80% din defrişări au fost făcute pentru a obţine terenuri pentru păscut. Iar defrişările continuă în ritm din ce în ce mai accelerat în fiecare an. În regiunile semi-aride din Africa, exploatarea pământului în scopul creşterii intensive a animalelor (pentru exportul către ţările dezvoltate) duce la deşertificări. Naţiunile Unite estimează că cea mai mare parte a terenurilor folosite în acest scop vor deveni deşert în scurt timp.

Sunt două aspecte ale malnutriţiei cauzate de obiceiurile noastre nutriţionale în lumea contemporană:

  • Pe de o parte lipsa alimentelor şi a apei în ţările sărace.
  • Pe de altă parte un exces de proteine şi grăsimi animale în ţările dezvoltate, ceea ce reprezintă una dintre principalele cauze de deces[8].

Trăim aşadar într-o lume a paradoxurilor şi a inegalităţilor. În aceste condiţii ne rămâne să ne întrebăm dacă se cuvine să dăm dreptate celor care avertizează, mai mult sau mai puţin cinic, asupra necesităţii de a dezvolta politici de control a creşterii populaţiei. Suntem, într-adevăr, prea mulţi pentru a putea trăi decent pe această planetă? Depinde ce înţelegem prin noţiunea de „trai decent”. În condiţiile în care modelul de societate dezvoltată pe care umanitatea a reuşit să îl ofere până în prezent eşuează lamentabil, poate că generaţiile viitoare ar trebui să se gândească foarte serios la stilul de viaţă pe care îl vor adopta. La ponderea pe care o vor da în viaţa lor consumismului iresponsabil al generaţiilor de până acum. Amprenta ecologică şi respectiv amprenta tipului de hrană pot deveni indicatori foarte utili în încercarea de a schimba, la modul concret, lumea aşa cum o ştim astăzi. E posibilă o lume diferită? Cu siguranţă. Depinde de noi cum vom şti să începem schimbarea.

 


[1] William E. Rees: „Ecological footprints and appropriated carrying capacity: what urban economics leaves out”, în Environment and Urbanisation 4 (2), Octombrie 1992, p. 121–130
[2] Mathis Wackernagel, William Rees: Our Ecological Footprint, New Society Press, 1996
[3] „Data Sources”, Global Footprint Network, 05-06-2010
[8] Ibidem.

Comentarii (fara raspunsuri)

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *